Salvatorul zonei euro M. Draghi își încheie după 8 ani mandatul de președinte al Băncii Centrale Europene

Ședința de astăzi a Băncii Centrale Europene (BCE) nu a adus, după toate aparențele, schimbări radicale în ceea ce privește politica monetară. În plus, după ședința din luna septembrie a BCE, în cadrul căreia s-a produs scăderea și mai mare a ratei dobânzilor (-0,50 %) și s-a anunțat lansarea unei noi runde de cumpărare de titluri de stat ale țărilor din zona euro la o valoare lunară de 20 miliarde de euro începând cu luna noiembrie, este vorba de un pas logic. Nu sunt surprinzătoare nici divergențele de opinie din cadrul Consiliului guvernatorilor BCE, care au fost vizibile deja în timpul verii și care vor stabili și în continuare direcțiile politicii monetare. Zona euro nu este și nu a fost niciodată un întreg omogen și nici în viitorul apropiat nu se poate aștepta ca o politică monetară unitară să fie potrivită tuturor membrilor ei. Nu va fi.

În același timp, întrunirea din octombrie a BCE a fost ultima în care funcția de președinte a fost deținută de M. Draghi. A vorbi despre el ca despre cineva care a salvat zona euro de la destrămare este exagerat într-o anumită măsură, pentru că la momentul actual nici nu avea o altă posibilitate. Cu alte cuvinte, M. Draghi a făcut ceea ce era necesar pentru a ușura presiunea enormă asupra țărilor îndatorate din zona euro și asupra monedei comune europene. Dacă nu ar fi făcut astfel, este foarte posibil ca evoluția proiectului comun pe care îl numim euro să fi fost cu totul alta.

În orice caz, bancherul central italian a intrat demult în istorie ca salvator al zonei euro, prin cuvintele memorabile rostite în anul de criză 2013 – BCE este pregătită să facă orice pentru salvarea zonei euro și, credeți-mă, asta se va întâmpla (traducere liberă). În același timp, M. Draghi va intra în istorie ca fiind cel care după opt ani de mandat predă mai departe politica monetară a BCE într-o anumită stare de paralizie. Aceasta pentru că posibilitatea unei expansiuni în continuare a politicii monetare în zona euro se lovește de limitările fundamentale care vin fie dinspre ratele negative ale dobânzilor (cu cât sunt aceste rate mai negative, cu atât cresc efectele colaterale negative), fie dinspre slăbirea din punct de vedere cantitativ (limita BCE pentru deținerea de titluri ale unei țări este în valoare maximă de 33% din datoria totală a acesteia).

La o privire asupra câștigurilor de pe urma titlurilor de stat din Portugalia și până în Estonia și din Finlanda și până în Grecia rezultatele actuale ale politicii monetare a BCE sunt foarte vizibile. Randamentul unui titlu de stat grecesc pe 10 ani este în prezent mai mic decât randamentul unui titlu de stat american pe 10 ani. Randamentele titlurilor de stat germane sunt negative până la o scadență de peste 20 de ani. Astfel, M. Draghi părăsește BCE cu un mesaj clar – BCE a făcut tot ce a fost necesar și chiar un pic mai mult și a creat condiții ideale pentru expansiunea fiscală de-a lungul zonei euro. Acum mingea este în terenul guvernelor europene. Bugetele propuse pentru anul viitor ale țărilor mari ale zonei euro, precum Franța, Italia sau Spania nu sunt tocmai un exemplu de cumpătare, dar totul indică faptul că anul acesta Comisia Europeană va fi, în ceea ce privește bugetele publice, considerabil mai binevoitoare comparativ cu anul trecut față de bugetul Italiei.

În plus, este tot mai probabil că și Germania va trece la o ușoară expansiune fiscală. Întrebarea este dacă acest lucru va fi suficient pentru o readucere la viață a economiei zonei euro și la întoarcerea inflației la ținta de 2%. Răspunsul care se întrevede este că în anul viitor cu siguranță nu.